Capitolul 1 – Trapnest

Capitolul 1 – Trapnest

~Nana~

Eram de o oră cu chitara în mână, dar nu reuşeam să cânt nici măcar un acord. Priveam în jos, gândindu-mă cât de singură eram. De când a plecat.
Nu-mi plăcea să o admit. Dar, da. Îmi era dor de el. Chiar dacă ştiu că acum în sfârşit îşi împlinise visul. Visul de a cânta pe cele mai mari scene ale Japoniei. Într-un fel ciudat, mă bucuram pentru el.
Am scos o ţigară din pachet. Dar am lăsat-o să cadă jos după două minute în care mâna mi-a atărnat pe ghenunchi. Zgomotul pe care l-a făcut la impactul cu parchetul de culoarea trunchiului de stejar, nu a fost unul dur, dar destul de zgomotos, având în vedere liniştea în care mă aflam.
Nu eram sigură dacă să mă ridic de jos sau nu. Dar cu siguranţă nu găseam forţa necesară pentru asta.
Nimic. Niciun sunet. Eram învăluită într-o linişte deplină.
Hachiko era plecată. La Shoji. De la 10. Şi ridicându-mi telefonul am văzut cât era ceasul. 03:37. Stăteam aşa, rezemată de pat, cu chitara în mână de trei ore. Fără să-i fi atins corzile. Fără să fi scos vreun sunet.
Mă gândeam, de ce nu-l pot uita? De ce continuă să-mi apară mereu în minte. Doar a plecat acum 2 ani. Nu înţeleg.
Da. Eram confuză. Eram de-a dreptul confuză. Şi uram asta.
Într-un târziu, m-am ridicat. Nu ştiam unde să mă duc. Şi am mai stat vreo jumătate de oră în picioare, sprijinindu-mă în săraca mea chitară, care probabil mă ura chiar acum.
Da, m-am îndreptat spre frigider. Ce putea să mă calmeze mai bine decât o bere rece.
Am desfăcut-o şi m-am aşezat la masă privind pe fereastră, în continuare într-un întuneric dens şi mat. Singură.
Uşa camerei lui Hachiko era deshisă. Ceea ce însemna că plecase în grabă. Poate că prietenul ei o aştepta jos, poate cu un taxi. Sau poate chiar cu maşina lui. Dar el nu avea aşa ceva. Deci rămân la taxi.
Şi atunci, neavând ce face, am intrat în camera ei. Pentru că nu mai făcusem asta de când şi-a mobilat-o complet.
Un pat de o persoană. Cu aşternuturi roz pal. Bleach. O culoare mult prea, vie, pentru gustul meu. Un dulap foarte practic, fără uşi. Semăna mult cu dulapurile acelea care le folosesc design-erii. O măsuţă pentru machiaj chiar la mijlocul peretelui din faţa uşii. Lângă, o masă joasă, cu un televizor. Un televizor ce nu se potrivea cu nimic din restul camerei. Era ca şi cum uitase sa-l asorteze.
Dar când m-am întors, mi-am ridicat privirea uimită, speriată şi fără să-mi dau seama lacrimile îmi umezeau acum obrajii căzând pe tricoul cu Sex Pistols.


Nu am ştiut că Hachiko ar fi fan Trapnest. Avea deasupra patului un poster imens cu ei.
Am încercat să evit să-l privesc, dar nu am putut.
Takumi. Reira. Ren. Şi Naoki.
M-am apropiat de el. L-am privit cu atenţie. Nu putea să fie un poster vechi. Realizat cu doar câteva zile înainte de ieşirea albumului.
Şi Ren. Nu se schimbase deloc. acelaşi păr negru. Aceiaşi ochi albaştri. Şi acelaşi lanţ pe care i l-am dat eu. Închis cu un lacăt cu un “R” gravat pe el. A promis că îl va ţine atât timp cât mă va iubi. Şi oricum, cheile pentru a-l desface sunt la mine. Dar, presupun că dacă ar fi vrut, şi l-ar fi dat de ja jos.
Da. Toţi remarcau asemănarea izbitoare dintre el şi Sid Vicious de la Sex Pistols.
Aceeaşi tunsoare, chitările aproape la fel, dar mai presus de asta, acelaşi lanţ, pe care şi eu şi Nancy(prietena lui Sid) l-am atârnat de gâturile partenerilor pentru o dovadă clară a iubirii.
Îmi era dor de posterul din camera mea.

“Sid &
Nancy
Sex Pistols
Forever”

Eu şi Ren am promis că nimic nu ne va despărţi. Dar, iată că deşi nu a fost un anunţ oficial, el a plecat, lăsându-mă pe mine singură. Şi nu ne-am mai văzut de atunci.
Fără să-mi dau seama, amintirea acelei zile îmi reapăruse în minte, derulându-se de parcă aş fi fost acolo.
“Nu vreau să se termine nicio dată această seară. Atât de perfectă, atât de fericită.
Eu şi Ren locuiam împreună de ceva vreume. Mai precis de un an. Împarţeam totul. Eram un cuplu fericit şi părea că nimic nu ne poate despărţi.
Era 03:38 dimineaţa. După câte se părea, niciunul dintre noi nu avea somn.
Eu, priveam fără să mă gândesc la nimic, tavanul.
Ren, privea fără nicio expresie pe faţă, tavanul.
Mi-am întors capul spre el şi abia acum mi-am dat seama că de fapt el nu privea tavanu, ci pe mine.
I-am zâmbit.
El a continuat să mă privească cu o expresie îngrijorată. Ca şi cum avea ce va să-mi spună.
L-am luat în braţe, încercând să-mi dau seama ce e în neregulă cu el.
S-a aplecat asupra mea şi ma sărutat lung.
-Ce e-nergulă cu tine? l-am întrebat privindu-l direct în ochii lui albaştri, care acum aveau o nuanţă de gri.
-Nana. Nu acum. Nu vreau să stric noaptea asta atât de frumoasă.
-Ren, ce s-a întâmplat? Mă sperii.
Cu un zgomot înfundat s-a trântit din nou cu capul puţin mai jos de pernă, cu ochii aţintiţi în tavan.
Puteam vedea că încearcă să-mi spună ceva. Şi deveneam îngrijorată.
M-a strâns din nou în braţe cu un sărut.
Mi-a mângâiat pârul cu o mişcare foarte grijulie. M-a privit în ochi şi am putut vedea tristeţea de pe chipul lui.
-Plec la Tokyo. Aşa vei putea să-ţi trăieşti viaţa independentă, aşa cum ai vrut din totdeauna.
Nu am ştiut ce să mai spun. Tot ce am mai putut spune a fost:
-Când?
-Mâine.
Şi m-am dat jos din pat, luându-mi gheaca neagră şi cizmele de lângă scaun.
Am închis uşa cu un zgomot puternic, lăsând-o să se trântească în urma mea.
M-am dus direct la locul nostru. Unde obişnuiam să ne petrecem o mare parte din timpul liber.
Pe acel zide de piatră ce despărţea oraşul de ocean.
Ningea cu fulgi mari, ceea ce însemna că era şi foarte frig. Iar eu eram într-o pereche de pantaloni foarte subţiri de pijama şi într-o cămaşă pe jumătate deschisă. Desigur că gheaca mea de piele nu putea să-mi încălzească corpul cu mai mult de 2 maxim 3 grade.
M-am aşezat jos în ciuda stratului destul de mare de zăpadă.
Aş fi rămas acolo pentru ore. Dar având în vedere frigul de afară, şi cu ce eram înbrăcată, ieşirea mea la 4 dimineaţa a trebuit amânată.
Aşa că, m-am întors acasă. Dar Ren nu mai era acolo.
Îmi aduc aminte că am plâns toată noaptea aceea.
Dimineaţă, am deschis dulapul, şi singurul lucru care în vedeam era rochia mea roşie. Era ca şi cum nu mai vedeam nimic altceva.
Cu ea eram îmbrăcată când l-am cunoscut pe Ren.
În gară erau deja Yasu şi Nobu.
Yasu era în faţa uşilor trenului, fumând o ţigară cu toată demnitatea cu care era înzestrat. Nu degeaba era avocat.
Nobu. Ei bine Nobu nu avea atâta demnitate ca Yasu, deci era întins pe jumătoate pe jos, rezemat de un colţ de perete.
Am continuat să merg până lângă Yasu.
Nu i-am spus nimic.
El m-a privit pentru scurt timp, dar nu a spus nici el nimic.
-A venit Ren? am întrebat privind în continuare în jos.
-Nu.
Şi atât am putut auzi de la el.
După aproximativ 10 minute a apărut şi Ren, doar cu chitara în spate, cu capul în jos, mergând azi-mâine ca şi cum s-ar duce spre moarte nu spre un contract de succes.
I-a salutat pe Yasu şi pe Nobu care a sărit de parcă l-a muşcat ceva, când l-a văzut pe Ren.
M-a luat de mână afişând un zâmbet plin de durere.
A fugit repede până în vagon unde m-a sărutat lung şi apăsat. Ca şi cum vroia să mă ia cu el.
-Te rog vino cu mine, mi-a spus strângându-mă puternic în braşe.
L-a privit lung.
-E contractul tău.
Şi atât i-am mai spus. După care am auzit semnalul plecării trenului aşa că am fugit spre peron.
Am căzut în genunchi în faţa usilor, lacrimile asaltâandu-mă.
Trenul înainta încet spre ieşirea din gară.
Nobu, alerga nervos o dată cu trenul. Şi l-a zărit pe Ren, aşezat pe un scaun lângă fereastră, cu capul în mâini, cu şiroaie de lacrimi curgându-i repede.”


Şi asta a fost ultima dată când l-am văzut pe Ren.
M-am apropiat şi mai mult de posterul lui Hachiko, reuşind să pun mâna pe faţa lui Ren.
-Au trecut doi ani de atunci. Dar nu te-am uitat, Ren. Şi nu te voi uita niciodată.
Şi m-am lăsat să mă preling de-a lungul peretelui aşa cu am lăsat lacrimile să ma asalteze, la fel ca în ziua când a plecat.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s