~Prefaţă~


“Hei Nana… îţi mai aduci aminte cum ne-am cunoscut?”

Nana nu a răspuns niciodată cu mai mult decât un simplu “Da”, pentru că de fiecare dată când Hachiko îi amintea, se simţea copleşită de emoţie pentru că avea mereu în memorie acea friguroasă zi de februarie şi faptul că din acel moment, destinul a hotărât ca ele să nu se mai despartă nicio dată.
S-au cunoscut întâmplător, dar Hachiko va spune mereu că a fost destinul.
Nana nu va admite nicodată că îi pasă de Hachi, dar ea ştie că fără micuţul ei “căţeluş”, viaţa ei nu ar mai fi la fel.

05 Martie. O zi în care Nana Osaki a decis să plece la Tokyo pentru a-şi începe cu adevărat cariera în muzică. O zi în care şi Nana Komatsu(Hachiko~<poreclă dată de Nana O. deoarece “nana” în japoneză înseamnă 7 iar “hachiko” 8 şi datorită faptului că seamănă cu un nume de căţeluş>), pleacă din oraşul natal, la Tokyo, în căutarea unui loc de muncă.

Trenul era plin. Hachiko înainta nesigură, în căutarea unui loc. Undeva în faţă, o fată, îmbrăcată în stil punk, cu căştile CD-player-ului în urechi, cu capul plecat, dând semne clare de somn.
-Scuză-ma!
Şi doar atât a mai apucat să spună Hachi deoarece trenul s-a oprit brusc.
-Ce s-a întâmplat? a întrebat speriată Hachi, ridicându-se de jos. De ce s-a oprit? Un accident?
Toată lumea din vagon se rideicase de pe scaune pentru a-şi aranja la loc bagajele pe etajerele de deasupra scaunelor. Toţi aveau aceeaşi figură pe feţe. Nedumerire. Şi la unii, aşa ca Hachiko, şi puţină spaimă.
-Nu. a răspuns Nana pe un ton indiferent, luând o ţigară di pachet. Ninge de prea mult timp şi probabil că trenul nu poate înainta. Oricum, va dura ceva timp până vom pleca din nou.
-Da, cred că ai dreptate, îi dădu dreptate Hachiko.
Pe scaunul de lângă Nana, fusese chitara ei, în husa neagră, care acum zăcea undeva între scaune, din cauza frânei bruşte. Nana a ridicat-o rezemând-o de scaunul din faţă.
Hachiko şi-a ridicat şi ea valiza de jos şi a făcut un singur pas în direcţia de unde venise.
-Scuză-mă! Stă cineva aici?
Nana a zămbit.
-Te rog, i-a loc.
Hachi zămbi şi se aşeză lângă Nana.
O privea cu colţul ochiului admirând-o.
“Ce trăsături fine. Linia ochilor e atât de bine definită, şi nu e din cauza machiajului.
Între timp Nana îşi aprinsese ţigara şi suflă fumul afară. Hachiko tuşi, dar nu di cauza fumului ci din cauza mişcării bruşte a lui Nana. Nu se aştepta la asta.
-Scuze. Te deranjează dacă fumez?
-Nu, nu.
Dar pentru orice eventualitate Nana îşi schimbă ţigara în mâna stânga. La puţini centimetri de fereastră.
-Unde mergi? a întrebat-o Nana priviind doar înainte.
-Tokyo. În oraşul meu se găsesc cu greu locuri bune de lucru.
-Cred că e vorba de un băiat. a şoptit Nana îngustându-şi ochii şi arcuindu-şi buzele într-un zâmbet care nu putea să nu-ţi atragă atenţia.
-Nu! Nu! Nu e vorba de niciun băiat!! a ripostat uşor ţipând Hachi.
-Hei, nu te panica, am glumit doar.
O melodie ca un into de anime pentru copii se auzea din geanta lui Hachiko.
-O scuze. Telefonul meu. E un e-mail.
-Nicio grijă. răspunse Nana, fără vreo urmă de emoţie în voce, întorcând capul pentru a vedea pe fereastră.
Nu era mare lucru. Doar un imens deşert alb. Şi reflexiile persoanelor din tren în geam.
-Cât timp ai spus că vom rămâne blocaţi aici? a întrebat îngrijorată Hachiko.
-Aaa, nu ştiu sigur, dar cu ninsoarea asta… cred că vom face cam…
“-Stimaţi călători, vă informăm că din cauza precipitaţiilor abundente călătoria se va prelungi cu 3 ore. Ne pare rău pentru întârziere.”
-3 oreee!!! urlă Hachiko, vizibil îngrijorată. Asta înseamnă că vom face 5 ore până la Tokyo! Şi mă grăbesc aşa de tare.
-Da, ce păcat. răspunse Nana pe acelaşi ton lipsit de emoţie.
-Eh, nu-i nimic. Voi trimite un e-mail să-mi anunţ întârzierea.
Hachiko scoase telfonul şi în mai puţin de un minut scrise-se un e-mail de două pagini.
-Wooow! Eşti rapidă. remarcă Nana cu ochii imenşi holbându-se la Hachiko.
Hachiko se înroşise şi îşi duse mâna la gură pentru a ascunde un zâmbet.
-Dar desigur, asta e ceva normal pentru fetele de liceu, cred.
Hachi a rămas surprinsă la auzirea celor din urmă cuvinte.
-Dar, eu am douăzeci de ani.
-Ha ha! râse Nana. Înseamnă că avem aceeaşi vârsta.
Din nou acel into de anime pentru copii. De data aceasta era un apel.
-Hei. Nana la telefon! răspense Hachiko cu entuziasm.
La auzirea numelui, Nana îşi sinse ţigara, rămânând cu ochii pe Hachiko.
-Ne vedem atunci. Bye-bye!
-Hm. Ce coincidenţă. Mergem la Tokyo, avem aceeaşi vârstă şi împărtăşim acelaşi nume. Eu sunt Nana! şi îi întinse mâna.
-Şi mie îmi pare bine, rosti uşor speriată Hachiko.
-Deci până la urmă, era prietenul tău la telfon nu-i aşa? întrebă Nana pe obişnuitul ton.
-Um. Da.
-Eh. E o călătorie lungă. Ce-ar fi să-mi spui despre el.
-Bine. Numele lui e Shoji….şi e…da. E înalt şi arătos…
Şi aşa a început totul.

Varianta “Shaddix” a bine cunoscutei serii manga/anime japoneză, “Nana”.

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s